Activitate catehetică- Parastasele și foloasele lor

Tratarea

    Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă, între altele, a sta alături de, înfățișare înaintea cuiva, mijlocire. Parastasele se fac în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunile făcute, va ierta păcatele pe care cei adormiți le-au săvârșit în decursul vieţii lor.

   Biserica se împarte în două: cea biruitoare şi cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care şi-au săvârşit întru biruinţă lupta lor din viaţa pământească şi aşteaptă cununa dreptăţii „în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârşire. Însă mădularele Bisericii biruitoare şi luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători faţă de cei care se mai află în această viaţă. „Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veşnică precum sunt şi sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim „o comuniune de sfinţi”.

Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.

Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei.

 

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură

1. Din Vechiul Testament

Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinţilor lor mai dinainte adormiţi. „În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).

În Cartea a doua a Macabeilor (12, 36-46) se istoriseşte următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieşit biruitor Iuda, deşi a avut destui morţi. După luptă „a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei şi tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceştia… Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat şi, strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi… Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”.

2. Din Noul Testament

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbeşte despre Onisim care deja murise: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1, 18).

Aşadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbeşte limpede despre rugăciunea pentru cei morţi, de aceea şi parastasele se săvârşesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.

Şi aceasta deoarece, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii şi morţi suntem „trupul lui Hristos şi mădulare în parte” (1 Corinteni 12, 27).

 

B. Mărturii din Sfânta Tradiţie

1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii

Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre sunt mai bogate.

1. „Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.

2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa „Despre coroană”.

3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.

4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet „s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii”.

5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.

6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea „după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul „De cura pro mortuis”.

7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri „pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.

8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul „Despre cei adormiţi în credinţă”.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: „Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).

10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.

11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: „Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.

2. Mărturii din Sfintele Liturghii

În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiţi. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găseşte următoarea rugăciune pentru cei adormiţi: „Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârşit Liturghia şi s-a rugat) şi ale tuturor odihneşte-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinţilor Tăi… Aşa, Doamne, odihneşte sufletele acestora şi Împărăţiei Cerurilor le învredniceşte”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:

„Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe ortodocşii creştini pe care i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit şi îi odihneşte acolo… Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfinţită în Duhul Sfânt spre iertarea greşelilor noastre şi ale celor din neştiinţă ale poporului şi spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiţi”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: „Încă ne rugăm Ţie, Doamne, şi pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă… şi pentru toţi cei ale căror nume Tu Însuţi bine le cunoşti”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoţii „pentru cei adormiţi în credinţă”).

De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiţi: „… pomeneşte pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi îi odihneşte pe ei acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”. Aici preotul pomeneşte numele celor adormiţi.

3. Dipticele Bisericii

Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o tradiţie apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocşilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfinţirea Cinstitelor Daruri şi mai precis după „Cuvine-se cu adevărat…”, diaconul pomeneşte numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.

Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi. Dipticele sfinţilor există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiţi sunt şi ele foarte vechi şi se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scrişi arhiereii, împăraţii, toţi cei care aveau diferite vrednicii şi stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică şi în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoţi cu multă scumpătate în Sfântul Altar

 

 

4. Mărturisirile de credinţă ale Bisericii

 

„Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos

În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: „Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni şi cereri pentru cei adormiţi, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalţă la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârşire de suferinţele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare uşurare şi mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit, la un an; şi ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi morţii care s-au săvârşit întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc şi aceştia”.

 

„Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă

În această „Mărturisire de credinţă” se spun următoarele: „După moarte nu mai este vreme de pocăinţă şi de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădeşte faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi şi nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile şi milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută şi îl slobozesc de legăturile iadului”.

 

Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului

În anul 1672 s-a ţinut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat şi subiectul parastaselor. De aici putem observa importanţa discuţiei, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinţei, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziţie în această privinţă.

Aşadar, în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: „Credem că sufletele celor adormiţi se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare…”. „…Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoţilor şi facerile de bine, pe care le săvârşesc rudele fiecăruia dintre cei adormiţi, şi prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească şi apostolească o săvârşeşte zilnic pentru cei adormiţi, atât în parte cât şi de obşte, pentru toţi”.

Vremea săvârşirii parastaselor

 

    Dar când trebuie să se săvârşească parastasele? În „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârşim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea şi Ia un an.    Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârşesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngereşti; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece şi iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.

    Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile şi nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârşeşte pentru cel adormit, deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfânta Treime şi deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mântuitorului, care s-a săvârşit în această zi după Înviere, ca şi El înviind atunci să se înalţe… şi să întâmpine pe Judecătorul… Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfânta Treime şi se săvârşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfânta Treime şi iarăşi dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte… Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său…”.

În „Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos se arată, aşa cum am spus mai sus: „Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit la un an; şi de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi cei adormiţi întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc şi aceştia”. În sâmbetele Postului Mare, Moșii de iarnă Sâmbăta dinaintea lăsatului sec de carne, Moșii de vară, Sâmbăta dinainte de Cincizecime, Moșii de toamnă, Sâmbăta dinaintea postului Crăciunului.

 

Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului

Lucrurile cele mai necesare pentru săvârşirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia şi lumânările.

Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor şi acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească şi la Sf. Liturghie morţii de la parastas.

Prin urmare, ajutorul cel mai mare şi mai important care se poate da celui ce a plecat din această viaţă, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.

Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept şi cu atât mai mult Sfânta Liturghie.

Parastasele aduc folos sau nu?

Unanimă este mărturia Părinţilor Bisericii, precum şi a Bisericii însăşi din experienţa liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinţi despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu doreşte foarte mult ca noi toţi să facem bine tuturor, atât celor vii, cât şi celor morţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanţă săvârşirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiţi. Iar referitor la aceasta spune: „Nu se fac fără scop jertfele şi milosteniile pentru cei plecaţi. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se foloseşte acela de la tine şi tu de la acela. Să nu te îndoieşti că cel mort va dobândi un oarecare folos… „.

În continuare sfântul dă mare importanţă pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.

„Şi precum atunci când se sărbătoresc biruinţele împăraţilor, sunt lăudaţi şi toţi cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temniţe sunt eliberaţi datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de graţiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel şi aici, în vremea săvârşirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruinţe.

Sfinţii Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecaţi, care se rostesc În vremea săvârşirii Înfricoşătoarei Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Căci au cunoscut marele câştig şi folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor îşi înalţă mâinile sale la rugăciune şi împreună cu tot clerul aduc înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi priveşte numai pe cei dreptcredincioşi”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiţia apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte „folositor şi plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiţi în vremea săvârşirii Sfintei Liturghii”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că „nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune.

 

Pe cine ajută şi pe cine nu ajută?

 

Ajută:

Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.

Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască.

Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.

 

Nu ajută:

Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.

Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.

Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. „Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dar cât de mare este acest folos şi până unde poate ajunge, noi nu putem şti. Însă lucrul pe care îl ştim şi pe care Părinţii Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârşire nepocăiţi

Cazul celor ce au păcătuit greu

Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârşire nepocăiţi sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun şi învăţăturile Părinţilor Bisericii noastre, care arată limpede că viata aceasta este stadionul de nevoinţă, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: „Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns, de bocete şi de lacrimi… Dar şi în cele mai grele situaţii, Părinţii Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiaţi. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoşilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă „numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpâneşte peste cei vii şi cei morţi şi Care cunoaşte în chip desăvârşit porunceşte”.

Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

 

Recapitularea

    Rugăciunile şi parastasele pentru cei adormiţi sunt susţinute de incontestabila Tradiţie apostolică, de la care am moştenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiţi şi de a aşeza miridele lor în faţa Sfântului Agneţ alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii şi ale celor adormiţi sunt puse în Sfântul Potir, şi astfel primesc sfinţire şi izbăvire de la Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rosteşte: „Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin”. În prezenta cateheză am menționat principalele învățături despre parastase și foloasele lor.  Am auzit mărturii despre sfintele parastase din Sfânta Scriptură, din Vechiul și Noul Testament, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mărturii din Sfintele Liturghii,  din Dipticele Bisericiiși din Mărturisirile de credinţă ale Bisericii. Ne-am reamintit vremea săvârșirii parastaselor, ce materii sunt necesare,  care este folosul lor și pe cine ajută.

 

Asocierea

 Asociind grija noastră pentru mântuirea celor plecați în veșnicie cu fapte similare din istoria Bisericii, ne aducem aminte de un exemplu foarte bun al creștinilor din primele veacuri: credința în puterea rugăciunilor de mijlocire pentru cei adormiți era atât de puternică, încât unii creștini se botezau pentru morții lor, socotind că gestul acesta suplinea lipsa botezului creștin la rudele și prietenii lor, care nu apucaseră să-l primească în viață (I Corinteni 15, 29).

 

Generalizarea

   Încheind cele despre înţelesul parastaselor, cităm din cartea părintelui Seraphim Rose: „În general, protestanţii consideră că rugăciunile Bisericii pentru cei morţi nu se pot împăca cu nevoia omului de a-şi găsi mântuirea lucrând-o din viaţa pământească. «Dacă putem să ne mântuim în Biserică după moarte, de ce să mai facem efortul să ne nevoim sau să dobândim credinţă din această viaţă? Să mâncăm, să bem şi să petrecem…». Desigur, nimeni dintre cei care au aplicat această filosofie cât au trăit nu s-au mântuit vreodată prin rugăciunile Bisericii săvârşite după moarte, şi este vădit că un asemenea argument este cu totul artificial, ipocrit chiar. Rugăciunile Bisericii nu pot mântui pe oricine, dacă respectivul nu-şi doreşte mântuirea sau nu s-a luptat el însuşi să o dobândească în vremea vieţii sale. Într-un anume sens, am putea să spunem că rugăciunile Bisericii sau ale fiecărui creştin separat pentru un mort anume nu sunt de fapt decât un rezultat al modului de viaţă [al respectivului mort]… ” (Rose, Sufletul după moarte).

 

Aplicarea

Foloase pentru cei vii

Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.

– Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.

– Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.

– Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.

– Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.

– Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.

– Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

– Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

– Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte.

- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.

– Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.

– Se înmulţeşte dragostea frăţească.

– Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

– Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.

– Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.

Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: „Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos „junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.

Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi „să fim în viaţă, iar mâine în mormânt”.

 

 

 

Catehet :  Preot Onea Vasile